Dragă mamă, dragă tată,
Nu știu cum să vă spun ce simt.
De fapt, nu știu nici măcar dacă ar trebui să o fac. De fiecare dată când încerc, fie mă întrerupeți cu un sfat, fie îmi spuneți că „toată lumea trece prin asta”, fie îmi arătați, fără să vreți, că nu aveți timp să mă ascultați cu adevărat. Așa că tac! Dar în tăcerea mea sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să le înțelegeți…
Când mă vedeți cu ochii în telefon, știu că vă enervează. Credeți că mă ascund acolo, că îmi pierd timpul, că lumea virtuală mă înghite. Dar nu v-ați întrebat niciodată de ce sunt acolo atât de mult. Pentru că acolo, în spatele unui ecran, e mai ușor să fiu eu. Pentru că acolo, cineva poate mă vede, mă ascultă, mă înțelege. Nu spun că e bine, dar spun că așa mă simt. Și aș vrea să mă întrebați ce e în spatele ecranului meu, nu doar să îmi cereți să îl închid.
Aș vrea să știți că mă străduiesc. Că încerc să fiu cine trebuie să fiu. Că mă uit la voi și vreau să fiți mândri de mine, dar uneori simt că orice fac nu e destul. Că, dacă iau o notă bună, întrebați de ce nu a fost mai mare. Că, dacă greșesc, mă certați fără să vedeți că oricum mă simt deja groaznic. Că, dacă sunt obosit, spuneți că exagerez, că alții au mai mult de muncă. Vă rog, opriți-vă un pic și întrebați-mă cum mă simt, fără să mă judecați.
Uneori sunt furios. Alteori trist. Alteori doar obosit de toate. Și nici eu nu știu de ce. Când mă întrebați „Ce ai?”, poate vreau să vă spun, dar nu găsesc cuvintele. Nu înseamnă că nu vreau să vorbesc cu voi, doar că mi-e greu. Am nevoie de timp, de răbdare, de o întrebare fără presiune. Am nevoie să simt că e ok să nu știu ce se întâmplă cu mine.
Și mai am nevoie să știu că am voie să greșesc. Că nu trebuie să fiu mereu cel mai bun. Că pot încerca, chiar dacă nu-mi iese din prima. Că pot lua decizii și să învăț din ele, fără să simt că mă veți judeca de fiecare dată când o dau în bară. Dacă îmi spuneți doar ce NU ar trebui să fac, dar nu mă lăsați să învăț singur, cum voi putea avea vreodată încredere în mine?
Nu vă spun toate astea cu voce tare pentru că mi-e teamă că nu veți înțelege. Că o să spuneți din nou „Exagerezi!” sau „Nu ai motive să te simți așa!”. Dar simt. Și chiar dacă nu știu să explic exact ce e în mine, nu înseamnă că nu e real.
Așa că vă rog, data viitoare când mă vedeți că tac, nu înseamnă că nu am nimic de spus. Poate doar aștept să mă întrebați din nou. Cu blândețe. Cu răbdare. Fără să mă presați să găsesc imediat un răspuns.
Și dacă nu știți cum să începeți, poate că mi-ar fi mai ușor să răspund la întrebări ca acestea:
- Pe o scară de la 1 la 10 cum te-ai simțit în această zi?
- Ce ți-a plăcut cel mai mult la ziua ta astăzi?
- Vrei să vorbim sau preferi doar să stăm împreună fără să spunem nimic?
- Cum pot să îți fiu util/ă în această zi?
- Cum vrei să îți petreci restul zilei?
Nu vreau să mă întrebați doar de note, de teme, de obligații. Vreau să mă întrebați de mine. Și, mai ales, vreau să mă ascultați, chiar și atunci când răspunsul meu nu vine imediat.
Poate că nu știu cum să vă spun ce simt. Dar vreau să știți că aș vrea să mă ascultați.
